Apetit pentru violență amestecat(ă) cu umor, binecunoscuta pasiune pentru filme etalată în referințe la “Dirty Dozen” și westernuri spaghetti, un Cristoph Waltz care acaparează filmul deși Brad Pitt e în același timp surprinzător și la înălțime, la fel ca europenii Melanie Laurent sau Michael Fassbender, cel mai bun Tarantino de la “Pulp Fiction” încoace: cam astea au fost toate punctele, obligatorii, atinse în cronicile unor tipi pe care-i citesc după ce văd un film, ca James Bernardinelli sau metafizicianul Roger Ebert. Eu totuși am văzut altceva în “Inglorious Basterds”: influențe din Leni Riefenstahl, ambițioasa și talentata actriță și regizoare germană care a mizat pe naziști – și a pierdut. Riefenstahl este autoarea unor tulburătoare, poetice și tocmai de aceea foarte pernicioase glorificări ale lui Hitler precum “Triumful voinței”, un fel de mega-reportaj de la Congresul Partidului Național-Socialist din 1935, care în același timp au scos-o din circulație după război, în chip de colaboratoare a Führerului, și au fixat standarde greu de atins în materie de propagandă politică.

În ultimele capitole (așa se cheamă) din “Inglorious Basterds” găsim o fascinație pentru simbolistica nazistă care ar fi fost caracterizată drept bizară, dacă bizarul n-ar fi nota dominantă a filmelor lui Tarantino. Am senzația că fasciile, svasticile, uniformele, zona roșie-stacojie-brună a spectrului sunt etalate cu o satisfacție secretă care nu e exclus să aibă de-a face cu succesul de box office al filmului.

“Triumful voinței”, filmul de propagandă nazistă, a fost multă vreme pus la index și azi nu e prezentat decât din considerente de studiu, aceleași din care vă propun și eu un fragment. La Leni Riefenstahl, lucrurile arătau cam în felul următor: Continue reading →