Libertate, al lui Tudor Giurgiu, a ajuns pe locul 2 la cele mai vizionate filme de pe Netflix, după ce a fost lansat în cinematografe toamna trecută. În cinematografe, filmul a făcut vreo 45 de mii de spectatori – deloc rău pentru un film românesc serios -, dar publicul “mare” și impactul social sunt, în zilele noastre, în altă parte decât la cinematograf, chiar și în cazul blockbusterelor americane.
Libertate își începe deci cariera cu adevărat de-abia acum, dincolo de circuitele cinematografice tradiționale, și e un film predispus la o carieră. În mod neverosimil, la câte s-au făcut și s-au spus despre evenimentele din 1989, Tudor Giurgiu și scenarista Cecilia Ștefănescu, care l-a urnit cea dintâi, au reușit să dea o “versiune definitivă” a Revoluției, într-o țară care are mare nevoie de așa ceva. “Urnit” e propriu spus în cazul dat, fiindcă reconstituirea evenimentelor de la Sibiu a însemnat un efort de documentare foarte serios și emoțional – atât pentru participanții la ele, cât și pentru regizor și scenarist.
Ce a ieșit: o provocare morală
Nu trebuie să vezi multe minute ca să înțelegi premisa șocantă și provocatoare: Armata, despre care ni s-a spus peste 30 de ani că “a fost cu noi”, e agresoarea, iar victima e detestata Miliție. Alimentați, direct de la TV cei mai bătrâni dintre noi, sau prin intermediar cei mai tineri, de ceea ce s-a spus și s-a strigat în zilele respective, ne imaginăm că în decembrie 1989, revoluția a fost cumva salvată de oamenii în verde, care au întors armele imediat împotriva lui Ceaușescu, în timp ce Miliția, purtătoare a albastrului opresivei Securități, a “tras în popor”.
La Sibiu a fost pe dos. Sau aproape.
Cum nu sunt critic de film, nu o să insist prea mult cu privire la iscusința cu care Giurgiu își execută “marile manevre” cinematografice, aplicate asupra unei distribuții extinse, în tradiția care începe cu Eisenstein și se termină cu Cristopher Nolan. Armata – sub comanda istericului, arivistului și amoralului colonel Dragoman (Aurel Dragomir pe numele lui adevărat, jucat de Iulian Postelnicu) decimează cu Kalașnikovul și sechestrează într-o piscină goală Miliția, împreună cu revoluționari de toate felurile suspectați de terorism din cele mai aiuristice motive. Milițienii se dovedesc foarte repede a fi “oameni ca noi”, eventual cu o mică doză de brutalitate sau privilegiu în plus. Revenirea lor la suprafață (și la propriu, și la figurat) se petrece după Anul Nou, după un traseu mental care amintește în același timp de Dante și de Peștera lui Platon.
O lume troglodită, care se izbăvește la întâmplare
Senzația pe care ți-o provoacă piscina cu milițieni e abisală. Fără nici un fel de intenții de relativizare morală, filmul reușește să te facă să te regăsești în troglodeala, perplexitatea cognitivă, limitele etice ale personajelor. Protagonistul – milițianul Viorel Stanase (Alex Calangiu), atâta cât poate avea protagonist un astfel de film – o încasează amarnic pentru fiecare mic gest de curaj, fiecare tentativă de umanitate. Când, în fine, scapă și ajunge acasă, cu o sacoșă de plastic plină de efectele imunde din piscină în mână, își găsește ușa mâzgălită cu inscripția “Terorist”.
Chiar așa a fost, ne convinge Giurgiu. Adevărul artistic e acolo. Aproape insuportabil, așa cum ni-l arată camera lui Alex Sterian, care pare a se feri de cumva de personaje în secvențele cele mai tensionate – sau a ni le arăta cu coada ochiului. Filmul merge-nainte ca un monstru colectiv, plin de forță evocatoare, într-o coregrafie implacabilă și îndrăcită, care îmi amintește de Apocalypse Now, dacă oi mai ține minte ceva din filmul ăla. Dar ceea ce m-a izbit cel mai tare e obsesia a două personaje. Îngrijitorul vilei lui Ceaușescu vrea neapărat să facă focul în vilă, încearcă să evadeze ca să-l facă și e împușcat. Viorel, protagonistul, e înnebunit de faptul că “pe 7 (ianuarie), el are botez”, lucru pe care li-l spune tuturor. Pe mine, decembrie 1989 m-a prins cu niște planuri de Revelion la nu mai știu ce vilă de la munte, cu un grup de amici. Plecarea era programată pe 28 decembrie și ne făcusem o provizie de bomboane cubaneze, arahide în glazură, țigări albaneze DS și rom Havana de la Casa de Comenzi “Unic” pentru toată povestea. Am ieșit pe străzi, ne-am agitat, era s-o încasăm, ca mulți alții. Continuam totuși să fim absolut convinși că urmează să plecăm la munte, pe 28. Chiar după ce împărțisem bomboanele cubaneze soldaților de pe TAB, fumasem țigările și terminasem romul.
Asta e fractura cognitivă pe care am trăit-o. Cumva, continuam să ne mișcăm după regulile vechi, oricât de fericiți eram de noul mers al lucrurilor. Oamenii din piscina de la Sibiu n-au prea avut motive de fericire. Ce-au avut de plătit nu e clar. Și nici de ce s-au izbăvit. Ci doar că au făcut-o la întâmplare.
Sublimare artistică, în lipsa istoriei
Libertate reușește, neverosimil, cu un subiect considerat “fumat”, prea abordat, cum vreți să-i spuneți. “Revoluția” de care ne-am plictisit cu toții. Poate din acest plictis, la premiera în cinematografe a filmului n-a prea plouat cu critici și aprecieri. Dincolo de calitățile artistice certe, și rare la alte filme românești, însă, motivul pentru care filmul va avea impact este că prezintă o versiune coerentă și convingătoare asupra lui decembrie 1989 și e disponibil sine die pe un canal popular – platforma video menționată. La proiecția de la Cinéma Vendôme de la Bruxelles, Tudor Giurgiu a povestit despre mușamalizarea lucrurilor, despre jurnalele de unitate ale acelor zile așa cum se găsesc în ziua de azi, evident falsificate cu un scris caligrafic. Dragoman-Dragomir a ajuns să-și plimbe nepoții prin parcul Sub Arini, fără o zi de pușcărie. Francisc Tobă, căpitanul furibund care dădea buzna într-un salon de spital pentru a împușca milițienii răniți, a devenit deputat AUR. Și cum nu (mai) avem dovezi, nu avem nici verdicte în justiție sau vinovați. Despre un proces al comunismului, în general, nici nu putem vorbi: nu l-a avut nu numai România, ci nici Estul, în general. Trauma istorică trebuie să se sublimeze undeva, iar Libertate e o sublimare apărută exact atunci și când trebuie. Iar prezența subversivă a filmului pe o platformă de consum, agnostică estetic și moral, ca Netflix, care distribuie propagandă rusească (“Trotsky”) sau chineză (“The Wandering Earth”), e ironică.
Oricât de onest intelectual și atent documentat este, Libertate prezintă un risc pentru public: generalizarea, tocmai din cauza persuasiunii lui estetice. La fel cum pe vremuri ne-am lăsat ușor convinși de propagandă că “armata e bună, miliția e rea”, tinerii de azi pot crede contrariul – convinși de data asta de un demers artistic integru. Însă asta nu are cum fi vina unui film, într-o lume în care verdictele nu s-au dat, responsabilii nu au fost pedepsiți și istoria nu s-a scris. Cel puțin temporar. În lipsa unui adevăr istoric elaborat, cel artistic e eliberator. Să sperăm că nu e și definitiv.
La proiecția din Bruxelles, Giurgiu povestea amuzat cum actorii, la fel de tineri azi ca personajele lor pe vremuri, au avut la începutul filmărilor tendința de a rosti replicile hipsterește, cu gura închisă, “ca în filmele românești arthouse”. Regizorul i-a admonestat imediat și le-a explicat că nu trebuie spuse așa, ci strigate, fiindcă e vorba de o lume care țipă. Chiar asta reușește Libertate: să țipe convingător cu privire la un subiect esențial, abordat până acum hipsterește, cu gura închisă.